Adaptarea adolescentului „singur acasă” la cerinţele vieţii

Pentru mulţi români deschiderea frontierelor a însemnat o şansă de a câştiga mai mulţi bani. Fenomenul are însă şi o faţă mai întunecată. În urma românilor plecaţi să muncească în străinătate au rămas mii de copii, printre ei foarte mulţi adolescenţi, lăsaţi, în cel mai fericit caz, în îngrijirea unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate (rude până la gradul IV).

Studiile efectuate de Asociaţia Alternative Sociale (2007) au identificat la copiii aflaţi singuri acasă, datorită migraţiei părinţilor la muncă în străinătate, o serie de manifestări psiho-comportamentale printre care dificultăţile de adaptare şi sentimentele de abandon, de nesiguranţă, tristeţe, anxietate, stări depresive, toate ca urmare a dorului de părinţi, a nevoii de afecţiune părintească, de apreciere din partea părinţilor şi pe fondul dezvoltării unor distorsiuni cognitive. 

După plecarea părinţilor, copiii, şi aici ne referim şi la adolescenţi, traversează o perioadă de adaptare la noua situaţie, la schimbările apărute în viaţa lor. În lipsa unei pregătiri adecvate a copiilor din partea părinţilor sau a unei consilieri psihologice, aceştia pot dezvolta în această perioadă o reacţie acută la stres sau reacţie de adaptare.

Adaptarea se referă la procesul de utilizare a resurselor biopsihologice în vederea optimizării şi utilizării condiţiilor de viaţă, pe când învăţarea, la stocarea de cunoştinţe şi experienţă pusă în serviciile adaptării.

Reacţia acută la stres se referă la tulburările tranzitorii, de orice severitate sau natură, care apar la persoane sănătoase psihic, ca răspuns la situaţii foarte stresante, cum ar fi catastrofele naturale, conflictele militare sau o criză extremă în relaţiile interpersonale. Acest termen se foloseşte pentru tulburări care se remit în termen de câteva ore sau zile, dacă reacţiile sunt mai prelungite, se încadrează în reacţii de adaptare (reacţii uşoare) sau tulburări de stres posttraumatice (reacţii severe).

Reacţiile de adaptare se referă la tulburări uşoare sau tranzitorii care durează mai mult decât reacţiile acute la stres. Aceste tulburări sunt produse de evenimente vitale excepţionale, de schimbări negative care se produc în existenţa subiectului sau de situaţii cu care sunt confruntate persoane cu un grad mare de vulnerabilitate. Simptomele sunt variate şi cuprind: anxietate, depresie, concentrare slabă, iritabilitate şi comportament agresiv. Reacţiile de adaptare sunt în general reversibile şi durează doar câteva luni.

Adolescenţii şi copiii, în general, cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, trăiesc cu speranţa că părinţii se vor întoarce curând şi suferinţa datorată lipsei fizice a acestora va înceta. Pentru mulţi dintre aceştia, perioada de absenţă a părinţilor creşte însă continuu, determinând efecte negative semnificative asupra dezvoltării lor fizice şi psihice.

Este bine de ştiut faptul că, pentru o mai bună adaptare la schimbare, există o serie de cercuri sau paliere ierarhice de adaptare. Pentru optica longitudinală (de vârstă) prezintă importanţă tipul fundamental de activitate (cel mai pregnant antrenat în stimularea formativă) şi tipul de relaţie (cu grupul familial, şcolar şi societate în general), deoarece acestea devin mediatoare prin care se vor stoca şi perfecţiona cele mai multe structuri psihice care sunt tot mai adaptative (Brânzei, 1974).

Există, ca atare, şase cercuri de adaptare la care participă diferite categorii de mecanisme psihofiziologice:

1. Primul cerc este legat de factorii mediatori ai satisfacerii trebuinţelor primare, biologice, dar şi de obiectele, locurile, distanţele şi condiţiile implicate în satisfacerea acestora. Alimentaţia, somnul, viaţa igienică etc. fac parte din primul cerc. Deprinderile sau instrumentarul adaptativ angajat în acest nivel de adaptare se formează încă în copilăria timpurie.

2. Al doilea cerc sau nivel de adaptare priveşte caracteristicile ceva mai complexe ale traseelor în care se exercită activităţile de fiecare zi. Aceasta este dimensiunea spaţială a drumurilor. Adolescentul are mai extins acest aspect al teritoriului. Bineînţeles că se cunoaşte de către adolescenţi şi ce feluri de trebuinţe sau activităţi servesc diferitelor puncte ale spaţiului cunoscut.

3. Al treilea cerc de adaptare priveşte organizarea coerenţei temporale. În adolescenţă se produce o deplasare a prezentului continuu, ce se trăieşte intens. Dimensiunea temporală de bază devine viitorul – prezentul fiind tot timpul subordonat viitorului.

Se cunoaşte foarte bine, din studiile de specialitate, că există dificultăţi de adaptare la adolescenţi. Însăşi criza de opoziţie (negativistă) ca şi criza de originalitate constituie un argument. Acestea pot fi: familiale, şcolare, culturale, sociale (Brânzei, 1974).

La adolescent, adaptarea şcolară devine tensională datorită marii cantităţi de cunoştinţe şi activităţi programate de aceasta. Însă la adolescenţii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate, dificultăţile de adaptare la noile schimbări vin şi se suprapun peste cele deja existente şi atunci adolescentul se simte dezorientat, abandonat, frustrat, de multe ori manifestând aspiraţii nerealiste determinate de anumite distorsiuni cognitive, de genul: „Când voi fi mai mare o să plec şi eu să muncesc în străinătate şi pentru asta nu mai trebuie să învăţ.”

4. Al patrulea cerc sau nivel al adaptării se referă la structura interrelaţiilor sociale în care se investesc aspecte afective şi conduite diferenţiate legate de persoanele apropiate. În acest nivel se află nu numai relaţiile cu membrii familiei, cu prietenii, ci şi cu colegii de şcoală, cu profesorii, cu vecinii de bloc, cu cunoştinţele familiei – apoi cu persoane ce au servicii în mediul de viaţă apropiat al adolescentului precum casierii, vânzătorii din magazine, de la cinematograf, şoferii etc. Acest cerc se lărgeşte şi el continuu şi se diferenţiază generând conduita adevărată.

5. Al cincilea cerc se referă la adaptarea socială generală inclusiv la regulile şi obligaţiile de conduită civilizată (indiferent de loc şi de împrejurare).

6. Al şaselea nivel sau cerc se referă la regulile şi conduitele acceptate moral.

Aceste două niveluri privesc adaptarea socială generală, inclusiv aceea referitoare la viaţa şcolară. Asemenea forme de adaptare duc la dezvoltarea personalităţii şi a abilităţilor ei necesare integrării în numeroasele legi, reguli, obiceiuri ale vieţii sociale şi pregătesc tânărul pentru adaptarea socială viitoare (Mureşan, 1980).

Adolescenţii abordează conduite neconformiste mai pregnante şi pot să prezinte forme de inadaptare socială, mai ales cei ce provin din familii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate sau din familii dezorganizate.

Familiei i se atribuie un rol esenţial în dezvoltarea psihică a copilului şi adolescentului, rol ce se evocă mai ales în situaţiile delicate de inadaptare sau dezadaptare şcolară, delincvenţă juvenilă, patologie şi tulburări de limbaj, debilitate mintală funcţională etc. În astfel de cazuri, analiza psihologică priveşte relaţia părinţi-copii din punctul de vedere al greşelilor de educaţie sau al incapacităţii familiei de a contracara influenţe nocive extrafamiliale. Desigur există şi o relaţie inversă – o influenţă asupra familiei dinspre partea copiilor (Şchiopu; Verza, 1989).

Separarea adolescenţilor de unul sau chiar de ambii părinţi, prin plecarea lor la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp, generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalităţii acestora. În funcţie de durata absenţei, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum şi  riscul apariţiei unor deficite intelectuale şi/sau a unor tulburări emoţionale şi comportamentale.

În procesul adaptării prezintă un mare interes şi factorii energetici personali ce întreţin echilibrul personalităţii. Se consideră că în raport de curba de dotaţie intelectuală şi aptitudinală, adolescenţii ce se află la extrema părţilor mediane ale curbei lui Gauss trebuie foarte mult ajutaţi în adaptare. Cei ce se află în părţile mediane ale curbei suportă efectele separării de părinţii lor în mod variat, dar de cele mai multe ori eficient. Când au dotaţii speciale înalte pot să-şi organizeze singuri mediul de care au nevoie, fiind în genere nonconformişti.

 

Bibliografie

  1. Bauman, L.; Richie, R. (1995), Adolescenţii o problemă, părinţii un necaz, Oradea: Editura Antet.
  2. Brînzei, P. (1974), Adolescenţă şi adaptare, Iaşi: Tipografia centrului de cercetare pentru problemele tineretului.
  1. Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistenţa socială, psihologică şi juridică a copiilor rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă în străinătate: metodologie, Iaşi: Editura Terra Nostra.
  2. Mureşan, P. (1980), Învăţarea socială, Bucureşti: Editura Albatros.
  3. Neamţu, C. (2003), Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Iaşi: Editura Polirom.
  4. Şchiopu, U.; Verza, E. (1989), Adolescenţa. Personalitate şi limbaj, Bucureşti: Editura Albatros.

 Autor: Psiholog dr. Doiniţa BENTU

 

Pagini Similare

Tags

Distribuie