Comportamentul prosocial

În pragul sărbătorilor de iarnă, cei mai norocoşi dintre noi au tendinţa de a fi mai buni şi mai darnici ca în restul anului. Dar, acest altruism este unul autentic sau vorbim de un comportament care să le aducă o evaluare pozitivă din partea celorlalţi?

Nu e uşor de răspuns la întrebarea de ce unii oameni îşi oferă ajutorul, pe când alţii nu sau de ce unele situaţii duc la o reacţie rapidă de într‑ajutorare, iar altele la o şocantă pasivitate? Determinantele comportamentului în astfel de împrejurări sunt complexe şi au multe faţete. Dar psihosociologii au descoperit cel puţin o parte din ele în ultimele trei decenii şi unele descoperiri sunt de‑a dreptul surprinzătoare.

Când se referă la actele comise în beneficiul altei persoane, cercetătorii ape­lează la termeni diferiţi: comportament prosocial, comportament de într‑ajutorare sau comportament altruist. Deşi mulţi oameni ar fi tentaţi să îi considere semantic echivalenţi, aceşti termeni au semnificaţii diferite.

Ca noţiune generală, comportamentul prosocial se referă la actele evaluate pozitiv în societate. În cultura noastră, a‑i ajuta pe ceilalţi când au nevoie se bucură de o evaluare pozitivă. Wispé (apud Crăciun, 2005) defineşte comportamentul prosocial drept acel com­portament cu consecinţe sociale pozitive, care contribuie la bunăstarea fizică şi psi­hică a unei alte persoane.

Eisenberg (apud Crăciun, 2005)  precizează că este vorba de comiterea unor acte voluntare, cu intenţia de a face un bine altei persoane. Comportamentele care cad sub această categorie includ altruismul, ajutorarea, atracţia, intervenţia trecăto­rului (ajutorul oferit unui necunoscut aflat în dificultate), actele de caritate, coope­rarea, prietenia, salvarea, sacrificiul, simpatia şi încrederea. Este important să avem în vedere că factorul determinant este perspectiva socială. Agresiunea, de exemplu, este în mod tipic considerată drept un comportament antisocial dar, în anumite con­diţii (cum ar fi lupta împotriva inamicului) poate fi apreciată ca un comportament prosocial.

Comportamentul de într‑ajutorare (helping behavior) este un termen folosit cel mai adesea în literatura psihosociologică pentru a desemna o subcategorie de comportamente prosociale, ce urmăresc în mod voluntar să facă un bine unei alte persoane sau grup. Elementul intenţional este definitoriu. Dacă pierzi din greşeală un milion de lei, de care apoi se bucură un amărât, nu ai comis un act prosocial. Dar dacă oferi aceeaşi sumă cuiva cu intenţia de a‑l scoate dintr‑o încurcătură, e cât se poate de limpede un gest de într-ajutorare. De asemenea, oricât de generoasă, o donaţie publică făcută numai cu intenţia de a‑ţi confecţiona o imagine publică favo­rabilă nu este un act prosocial.

Altruismul este o subcategorie a comportamentului de într-ajutorare, referi­toare la actele motivate numai de dorinţa de a le fi de folos altora. Dacă nu putem proba că un act de generozitate urmăreşte un motiv secundar pe termen lung (cum ar fi, de exemplu, ingraţierea), altruismul este greu de demonstrat. Unii autori con­sideră că un comportament prosocial este însoţit de anumite recompense private, precum sentimentul plăcut de a fi virtuos.

 Altruism sau egoism: marea dispută

Sunt oamenii vreodată cu adevărat altruişti – adică motivaţi de dorinţa de a face bine altora? Sau ajutorul pe care‑l oferim celorlalţi este întotdeauna egoist – adică moti­vat exclusiv de propriile interese ori de conformism social? Deşi cele mai multe dintre teoriile psihosociologice adoptă perspectiva motivării egoiste, nu toţi cerce­tătorii sunt satisfăcuţi de acest mod de înţelegere a comportamentului uman. Unul dintre aceştia este Daniel Batson (1991), care consideră că unele acte de într-ajutorare sunt cu adevărat altruiste.

Pentru Batson (1991), ceea ce contează este natura motivelor celui care ajută. Indiferent dacă primeşti medalia de aur sau îţi pierzi şi cămaşa de pe tine, atâta timp cât motivul tău primordial este acela de a sări în ajutorul cuiva, comportamentul tău este unul altruist.

 Ipoteza altruismului empatic

Modelul comportamentului altruist propus de către Batson (1991) se bazează pe concepţia lui despre consecinţele empatiei – mult timp considerată un factor esenţial în expli­carea comportamentului pozitiv faţă de ceilalţi. Deşi definiţia empatiei a fost mult timp controversată, majoritatea cercetătorilor privesc empatia ca pe un fenomen pluridimensional, având atât componente cognitive, cât şi emoţionale.

Latura cog­nitivă majoră a empatiei este modificarea perspectivei: folosirea imaginaţiei pentru a privi lumea din unghiul de vedere al celuilalt.

Există şi două componente emoţi­onale de bază:

–         tulburarea personală: reacţii orientate către sine în prezenţa unei persoane aflate în dificultate – stări de alarmă, de iritare, de jenă sau de durere sufletească.

–         grija empatică declanşează senti­mente orientate către celălalt – simpatie, compasiune şi afecţiune.

Potrivit lui Batson (1991), schimbarea de perspectivă este primul pas către altruism. Dacă vezi pe cineva aflat în dificultate şi îţi imaginezi ce simte acea persoană, este posibil să încerci sentimentele asociate cu grija empatică, iar aceasta dă naştere motivaţiei altruiste de a diminua suferinţa celuilalt. Dar dacă, remarcând pe cineva care suferă, te concentrezi asupra propriilor tale sentimente sau îţi imaginezi ce ai simţi tu dacă ai fi în pielea celuilalt, schimbarea de perspectivă nu se produce; mai degrabă vei avea un sentiment de neplăcere şi tulburare lăuntrică, din care se naşte motivaţia de a‑ţi diminua propria suferinţă psihică.

În calitate de observatori din afară, cum putem sesiza diferenţa dintre motivele egoiste şi cele altruiste? În ambele cazuri, cineva ajută pe altcineva, dar motivele celui ce sare în ajutor sunt diferite. Batson iese din această încurcătură cu o soluţie elegantă. Depinde, spune el, cât de uşor se poate evita o si­tuaţie de într-ajutorare. Atunci când grija empatică este redusă, oamenii îşi pot satisface motivaţia de a‑şi diminua propriul disconfort psihic ajutând persoana ce are nevoie sau evadând din situaţia stresantă în care altul suferă. Ceea ce nu vezi, nu te tulbură – adio disconfortului personal. Dar atunci când grija empatică este majoră, această alternativă dispare. Motivaţia de a diminua suferinţa victimei nu poate fi satisfăcută decât ajutându‑l pe cel în suferinţă. Această diferenţă ne per­mite să despărţim grâul de neghină. Atunci când motivele cuiva sunt egoiste, per­soana se va codi să sară în ajutorul altcuiva dacă poate scăpa cu uşurinţă din situ­aţia stresantă. Dar dacă moti­vele cuiva sunt altruiste, persoana nu va ezita să ajute, indiferent cât de uşor sau cât de greu i‑ar fi să evadeze din situaţia în care un altul are nevoie de ajutor.

Alternative egoiste

În modelul elibe­rării de stări negative, elaborat de Robert Cialdini în 1987, se susţine că, dat fiind efectul pozitiv al ajutorării altora, oamenii prost-dispuşi pot fi înclinaţi să vină în ajutorul celorlalţi tocmai pentru a se bine-dispune. Astfel, s‑ar părea că empatia sti­mulează comportamentul prosocial în următorul fel: grija empatică faţă de cineva în dificultate amplifică sentimentul de tristeţe, ceea ce intensifică nevoia de remon­tare a stării de spirit, care se poate obţine ajutând pe cel în suferinţă. Verificările acestei ipoteze au dat unele rezultate, dar nu suficient de concludente.

O altă variantă de explicaţie egoistă a comportamentului prosocial, bazată pe invocarea unor recompense specifice ale empatiei, pune accentul pe sentimentele tonice mai degrabă decât pe îndepărtarea celor sumbre. În 1989, Kyle Smith şi colaboratorii săi susţin că grija empatică amplifică sensibilitatea celui ce ajută faţă de sentimentele de bucurie ale celui ajutat, astfel încât primul este răsplătit printr‑o bucurie empatică. Cu alte cuvinte, îi ajutăm pe cei faţă de care suntem empatici deoarece, ajutându‑i, ne simţim şi noi foarte bine, contaminaţi de bucuria lor. Şi în cazul testării acestei ipoteze s‑au acumulat probe contradictorii.

 Factori emoţionali implicaţi în comportamentul prosocial

Buna dispoziţie – stimulent al generozităţii

Vremea însorită şi comportamentul prosocial par să fie mână în mână, dar ce legătură are una cu celălalt? E vorba, probabil, de dispoziţia noastră, ştiut fiind faptul că soarele ne bine dispune, pe când zilele înnorate ne fac să fim ceva mai morocănoşi.

Când soarele nu străluceşte, multă lume se duce la cumpărături. Una dintre cele mai puternice senzaţii plăcute pe care le poţi avea cutreierând un magazin universal este mirosul de pâine caldă, cel de cafea proaspăt râşnită sau bogăţia de miresme din raionul de patiserie. Fireşte că vremea însorită şi aromele plăcute nu sunt singurele stimulente ale bunei dispoziţii şi ale comportamentului prosocial. De fapt, disponibilitatea de aju­torare este amplificată de orice experienţă de natură să ne ridice moralul, cum ar fi succesul într‑o competiţie sau în rezolvarea unor sarcini mai dificile, o lectură plă­cută şi tonică, primirea unui cadou, un film amuzant etc. La serviciu, buna dispoziţie pare a fi determinanta majoră a unui întreg spectru de comportamente pozitive: o mai bună cooperare cu colegii, propunerea de sugestii constructive, manifestări de bunăvoinţă etc., care îmbunătăţesc calitatea locului de muncă şi sporesc eficienţa organizaţională. Când suntem fericiţi, suntem şi săritori – o asociere cunoscută ca efect al bunei dispoziţii.

O explicaţie alternativă ar fi aceea că oamenii bine dispuşi pot fi mai săritori deoarece gândesc pozitiv. Când suntem veseli, suntem mai conştienţi de recompen­sele ajutorării şi ne aşteptăm ca ajutorarea să fie o experienţă plăcută. Totodată, o stare de bună dispoziţie induce gânduri pozitive despre ceilalţi şi, cu cât cineva ne place mai mult, cu atât suntem mai dornici să‑i venim în ajutor. Sau poate că buna dispoziţie stimulează ajutorarea prin intermediul unor idei pozitive privind natura recompensatoare a activităţilor sociale. Există suficiente probe care demonstrează că indivizii bine dispuşi se angajează în mai multe activităţi sociale. Ideile pozitive despre interacţiunea cu ceilalţi în cadrul unor activităţi sociale promovează, la rân­dul lor, interacţiunile prosociale, printre care şi ajutorarea.

Indiferent de cauzele sale, efectul bunei dispoziţii are două trăsături esenţiale:

–         în primul rând, nu e de durată. În mod tipic, amplificarea disponibilităţii de ajuto­rare produsă de buna dispoziţie dispare în scurt timp.

–         în al doilea rând, efectul se manifestă de la o vârstă foarte fragedă: şi la copiii mici se observă o mai mare dis­ponibilitate de comportament prosocial atunci când sunt veseli.

 Emoţiile negative – factori de inhibiţie a ajutorării?

Dacă buna dispoziţie stimulează comportamentul prosocial ne putem aştepta ca o stare de spirit mai mohorâtă să aibă efectul contrar? Nu neapărat. În multe situaţii, sentimentele negative pot să determine o atitudine pozitivă faţă de ceilalţi. Una din circumstanţele de acest gen este vina, culpabilitatea. Ne simţim vinovaţi atunci când credem că ne‑am încălcat propriul cod de conduită sau atunci când ne temem ca nu cumva ceilalţi să ne judece aspru. Vi s‑a întâmplat vreodată să credeţi că v‑aţi încins mai mult decât era cazul într‑o controversă cu un prieten, legată de o cauză minoră? Nu aţi folosit apoi primul prilej să faceţi un gest în favoarea acelui prie­ten? În astfel de cazuri, ajutorarea restabileşte o relaţie anterioară pe care o preţuim.

Deşi câteodată sentimentele negative stimulează ajutorarea, această corelaţie suportă numeroase limitări. O variabilă importantă este acceptarea de către individ a responsabilităţii pentru starea de indispoziţie. Stările negative duc mai rar la stimularea comportamentului prosocial dacă sunt puse pe seama altora (să spunem, atunci când suntem furioşi pe cineva) decât dacă socotim că ni se datorează exclusiv nouă (de exemplu, atunci când regretăm o decizie eronată). În plus, stările negative nu încurajează ajutorarea celorlalţi dacă sunt autofocalizante – de exemplu, atunci când trăim o durere sufletească intensă ori suntem adânciţi în propriile noastre griji şi preocupări. Se produce însă efectul contrar în situaţiile în care stările de spirit negative ne orientează către ceilalţi – de exemplu, dacă suntem trişti după ce am vizionat un material video despre violenţa domestică ori consumul de droguri şi copiii străzii.

Descoperirea trăsăturilor definitorii ale personalităţii altruiste s‑a dovedit a nu fi câtuşi de puţin o sarcină uşoară. Mare parte din cercetările întreprinse de‑a lungul timpului nu au reuşit să descopere trăsături de personalitate coerente, care să ofere o bază solidă pentru predicţia comportamentului prosocial în diferite situaţii. Varia­bilele situaţionale la care ne‑am referit în secţiunea precedentă au stat la baza unor predicţii mult mai des confirmate decât variabilele de personalitate. Cercetări mai recente au modificat natura căutărilor întreprinse, concentrându‑se mai degrabă asupra variabilelor de personalitate care fac posibilă predicţia comportamentului de ajutorare în anumite situaţii concrete decât în orice tip de situaţie; aceste cercetări s‑au dovedit ceva mai fructuoase.

Variabilele de personalitate care au fost asociate cu o mai mare disponibilitate de comportament prosocial în anumite contexte sunt următoarele: un grad ridicat de empatie faţă de ceilalţi; tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor mai degrabă acţiunii voluntare decât împrejurărilor exterioare; o orientare mai curând colecti­vistă decât una individualistă; în general, sunt implicate persoane extravertite, mai receptive faţă de experienţă şi mai agreabile. Şi indiferent dacă au sau nu trăsăturile asociate comportamentului prosocial, dacă pot fi convinşi sau motivaţi să creadă că sunt altruişti, oamenii vor acţiona ca atare. De exemplu, etichetarea cuiva ca per­soană săritoare sporeşte probabilitatea intervenţiei sale în situaţii de urgenţă.

Indiferent de natura motivaţiei de ajutorare, este însă limpede că empatia constituie un important factor de predicţie a comportamentului prosocial. Indivizii empatici, în prezenţa unor persoane în suferinţă, le împărtăşesc suferinţa, simţind simpatie şi compasiune faţă de ele. Capacitatea de adopţie a perspectivei celuilalt şi de experienţă empatică se asociază pozitiv cu ajutorarea şi cu alte forme de com­portament prosocial, atât la copii, cât şi la adulţi.

     Bibliografie

  1. Batson, C.D. (1991), The altruism question: Toward a social-psychological answer, Hillsdale, NJ: Erlbaum.
  2. Cialdini, R .B., Schaller, M., Houlihan, D., Arps, K., Fultz, J., Beaman, A. L. (1987), Empathy-based helping: Is it selflessly or selfishly mediated? Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp. 749-758.
  3. Crăciun, D. (2005), Psihologie socială, Bucureşti: Editura ASE.
  4. Eysenck, H., Eysenck M. (1999), Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti: Editura Teora.
  5. Neculau, A. (coord.) (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iaşi: Editura Polirom.
  6. Smith, K, D.; Keating, J. P.; Stotland, E. (1989), Altruism reconsidered: The effect of denying feedback on a victim’s status to empathic witnesses, Journal of Personality and Social Psychology, Vol 57(4), Oct 1989, pp. 641-650.

Autor: Psiholog dr. Doiniţa BENTU