Comunicarea nonverbală

Se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea, fiind corpul uman, spaţiul sau teritoriul şi imaginea. Informaţiile sunt codificate şi transmise printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.

Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea nonverbală este precoce comunicării verbale şi se bazează în mare măsură pe elemente înnăscute: diverse comportamente expresive primare ale afectelor şi emoţiilor, dar şi învăţare, la început imitativă.

Comunicarea nonverbală însoţeşte comunicarea verbală şi este mai uşor de decodificat decât aceasta. Conţinuturile afectiv-atitudinale se transmit în proporţie de 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal, astfel, un mesaj verbal neînsoţit de component nonverbală şi paraverbală, va fi mai greu de decodificat.

Kinetica

Această disciplină a comunicării nonverbale studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural; ea a aplicat metodele lingvisticii structurale sistemelor de gesturi, fără a le disocia de interacţiunea verbală.

Un studiu aprofundat al kineticii a fost realizat de către Birdwhistell R., în cartea sa „Introduction to kinetics” (1952), care a reprezentat primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale. Fonemelor, unităţi distincte ale fonologiei le corespund kinemele, cele mai mici unităţi de acţiune ale gestului sau mimicii (de exemplu ochiul stâng închis). Morfemelor, cele mai mici unităţi semnificative ale lexicului, le corespund kinemorfemele (de exemplu clipitul). Kinetica devine „o gramatică a gesturilor”. Se constituie o parakinetică, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, durată, întindere dar şi ritmuri constante, flux constant. Această dimensiune mai largă se integrează într-un context psihologic, social şi cultural.

Limbajul corpului contribuie la comunicarea nonverbală prin expresia feţei, mişcarea corpului (forma, poziţia lui), comunicarea tactilă şi prin îmbrăcăminte.

 Expresia feţei

Comunicarea prin expresia feţei include mimica, zâmbetul şi privirea.

Mimica – În dicţionarul limbii române, mimica este definită ca fiind arta de exprimare a gândurilor şi sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea expresiei feţei, ansamblu de gesturi şi de modificări ale fizionomiei care însoţeşte sau înlocuieşte limbajul verbal. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, de acceptare, de încredere în sine şi prietenie. În legătura cu privirea, se studiază contactul vizual, expresia facială.

Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconştiente despre alte persoane se bazează pe durata şi tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Cu cât contactul vizual durează mai mult cu cineva, cu atât ne vom simţi mai apropiaţi de acea persoană. Evităm contactul vizual cu o persoană care ne displace şi dacă avem contact vizual, adoptăm o privire lipsită de emoţie decât prietenoasă. Diferenţa dintre cele două genuri de priviri apare din cât de larg sunt deschişi ochii şi cât de mult se pot mişca muşchii din jurul ochilor.

Contactul vizual are patru funcţii importante în comunicare: reglarea fluxului conversaţiei, furnizarea de feed-back vorbitorului despre ceea ce a comunicat, exprimarea emoţiilor şi informarea ambilor participanţi despre natura relaţiei lor.

Când este folosit pentru reglarea fluxului conversaţiei, contactul vizual este unul dintre cele mai importante semnale. Atunci când începem o conversaţie deseori ne uităm la acea persoană pentru a stabili contactul vizual, când dorim să spunem ceva aşteptăm până persoana care vorbeşte se uită la noi iar cănd încheiăm o remarcă, ne uităm la celălalt pentru a-i spune că este rândul lui.

Când se doreşte prin contactul vizual transmiterea feed-back-ului, întreruperea acestuia poate avea un efect neplăcut. S-a constatat că în timpul unei conversaţii, dacă nu există contact vizual, emitentul are senzaţia că destinatarul nu este atent la mesajul său. Persoanele care au nevoie de aprobare stabilesc un contact vizual  mai prelungit decât altele.

În ceea ce priveşte semnalarea naturii relaţiei, s-a arătat printr-o serie de experimente, că dacă distanţa dintre interlocutori este de trei metri, contactul vizual se menţine într-un procent de 65% pe durata conversaţiei, iar dacă distanţa este de numai 0,6 metri, contactul vizual s-a redus la numai 45% din timpul conversaţiei. Contactul vizual compensează lipsa apropierii fizice, sau ne permite să spunem „chiar dacă stai foarte aproape de mine, încă nu îţi sunt intim”.

Există două modalităţi prin care contactul vizual ne poate exprima emoţiile. Una este simpla stabilire a contactului vizual. Aşa cum am menţionat anterior, dacă privim o persoană care ne este simpatică, muşchii ochilor sunt mult mai relaxaţi şi ochii nu sunt atât de larg deschişi. Alte semnale, precum frecvenţa cu care clipim sau poziţia sprâncenelor, pot indica şi sentimente.

Chipul şi ochii sunt părţile corpului pe care le remarcăm mai mult, dar care sunt foarte greu de înţeles. Muşchii feţei sunt în număr mai mare la om decât la animale ceea ce arată cât de importantă este pentru fiinţele umane capacitatea unor mişcări subtile ale feţei.

Expresiile faciale se pot modifca foarte rapid. Se ştie că există cel puţin opt poziţii diferite ale sprâncenelor şi frunţii – fiecare cu propria sa semnificaţie, mai mult de opt poziţii ale ochilor şi pleoapelor şi cel puţin zece pentru partea inferioară a feţei. În combinaţii diferite, acestea dau un număr uriaş de expresii posibile.

Există, în principiu şapte grupuri principale de expresii faciale, deşi fiecare grup are mai multe variaţii. Acestea sunt: fericirea, surpriza, teama, tristeţea, furia, curiozitatea şi dezgustul/dispreţul. Deoarece aceste grupuri de expresii par să reprezinte semnale recunoscute în toate societăţile umane, se crede că acestea ar fi înnascute, unele variaţii ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct de vedere cultural, aşa cum se întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute.

 Zâmbetul este considerat o expresie facială. Este un gest capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie la cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la cultură, chiar subcultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acestei culturi.  

 Funcţiile comportamentului vizual

Aceste funcţii trebuie cunoscute pentru a le valorifica mai eficient, astfel efectele finale ale comunicării vor fi mai reprezentative. Principalele funcţii ale comportamentului vizual, sintetizate din multitudinea de funcţii identificate de specialişti, sunt următoarele:

–          comportamentul vizual defineşte natura relaţiilor interpersonale

–          comportamentul vizual oferă informaţii referitoare la starea afectivă a interlocutorilor

–          comportamentul vizual este implicat în realizarea feed-back-ului, deci are un rol important în reglarea interacţiunii dintre parteneri

–          comportamentul vizual compensează distanţa fizică

–          comportamentul vizual este implicat în funcţionarea optimă a altor modalităţi de comunicare nonverbală

Mişcarea corpului

Corpul comunică prin gesturi, poziţia şi modul de mişcare al acestuia, atingere şi îmbrăcăminte.

Gesturile sunt, de asemenea, o modalitate de comunicare de informaţii suplimentare. De cele mai multe ori utilizăm gesturile deliberat, pentru a sprijini şi evidenţia ceea ce spunem. Uneori însă, utilizăm gesturi fără să ne dăm seama că ne trădează, le facem fără vreo intenţie. Semnale cum ar fi bătaia nervoasă din picior sau mâinile neastâmpărate îi comunică interlocutorului nostru cum ne simţim, fără să ne dăm seama. Multe din gesturile pe care le utilizăm sunt învăţate datorită interacţiunilor specifice culturii în care trăim, acestea însoţesc, mai mult sau mai puţin, limbajul şi interacţiunea socială în societatea în care evoluăm. Poziţia şi gesturile sunt utilizate într-o conversaţie pentru a reflecta ceea ce ne spune interlocutorul: asculătorul tinde să facă gesturi mai puţin ample decât vorbitorul, dar le face. Acestea, împreună cu ecoul poziţional pe care îl prezintă multe persoane, imitând poziţia celui cu care comunică, alcătuiesc un semn de atenţie şi empatie faţă de emitent.

 Clasificarea gesturilor

Cea mai utilizată clasificare a gesturilor este aceea care împarte gesturile în: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi adaptori.

Emblemele sunt mişcări care au o traducere verbală directă, în general un cuvânt sau o frază, acestea fiind specifice fiecărei culturi. Ele ţin locul cuvintelor şi pot să se constituie într-un limbaj de sine stătător.

Ilustratorii sunt indicaţii nonverbale legate direct de cuvinte. Ei întăresc comunicarea verbală şi ne ajută să accentuăm sau să subliniem idei sau cuvinte. Prezintă un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte din ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute şi, ca atare, universale. Ei nu au o semnificaţie luaţi ca entităţi aparte, ci numai în legătura lor cu cuvintele, un exemplu ar fi acela al urmăririi gesturilor efectuate de persoanele de la televizor, oprind sonorul.

Manifestările afective sunt mişcări ale corpului care ne dezvăluie starea afectivă. Indicii faciali sunt primii care ne „trădează” sentimentele nonverbal. Aceste manifestări pot fi folosite pentru a influenţa pe alţii, de exmplu entuziasmul şi speranţa au trecere la public. Cele mai frecvente manifestări afective sunt tremuratul mâinilor şi al piciorelor şi trebuie luate în considerare de cei care comunică cu persoanele care prezintă astfel de manifestări, pentru a lua măsurile necesare ca interacţiunea să nu fie influenţată.

Gesturile de reglaj dirijează, întreţin şi controlează comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică, deoarece relevă atitudinile participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze, prin feed-back, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului. Reglatorii contribuie decisiv la schimbarea rolurilor dintre cei doi parteneri de interacţiune.

Adaptorii sunt mişcările care satisfac nevoile personale şi ajută la adaptarea la mediu. Aceştia constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. În această clasă intră mişcările ce pot fi efectuate atât în prezenţa, cât şi în absenţa observatorilor. Gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic sunt cunoscute sub numele de alteradaptori.

  Poziţia corpului – stând în picioare sau jos poate indica starea în care se află un individ şi poate fi utilizată ca o metodă de comunicare. Postura corpului ne oferă informaţii despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească.

O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun spre spate, poate indica detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei ce consideră că au un statut superior interlocutorului.

 Comunicarea tactilă

Un canal important al comunicării nonverbale îl reprezintă comunicarea prin atingere. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea tactilă poate fi circumscrisă vieţii intrauterine când fătul recepţionează vibraţiile inimii mamei. Ea se dezvoltă încă din primele momente de viaţă ale copilului, din modul în care acesta este atins de mamă, mai ales în momentele de alăptare şi de întreţinere a igienei corporale.

 Tipologii ale atingerii

O taxonomie, care vizează dimensiunea funcţională a atingerilor şi contextele care favorizează dezvoltarea acestor tipuri de comportamente, împarte atingerile în:

Atingerea funcţional-profesională – include comportamente ocazionate de îndeplinirea unor sarcini de natură profesională. Atingerile ce se realizează în acest context au scopul de a privi persoana ca pe un obiect oarecare tocmai pentru a elimina orice aluzie referitoare şi o posibilă intenţie sexuală. Pentru a exemplifica, amintim de relaţia dintre medic şi pacient, antrenor şi sportiv.

Atingerea social-politicoasă – interacţionarul este perceput ca o persoană şi nu ca un obiect. În cadrul acestui tip de comportament, nu există o anume relaţie între interlocurori, ci există mai mult un sens ritualic, un exmplu în acest sens este strângerea de mână.

Atingerea călduros-prietenoasă – iniţiatorul acestui comportament îşi exprimă afecţiunea faţă de persoana cu care interacţionează. Un exemplu ar putea fi îmbrăţişarea sau sărutul, care pot ajunge la un nivel de stereotipizare.

Atingerea intimă din iubire – investiţia afectivă este mult mai mare şi se poate întâlni în cadrul interacţiunii dintre părinţi şi copii lor, îndrăgostiţi, soţi etc. Atingerile de acest tip au un grad mai mic de stereotipizare.

Atingerea sexuală pasională – are la bază atracţia deosebită pe care o resimt partenerii în cadrul unei interacţiuni cu totul speciale.

Autoatingerea

Pe lângă atingerile implicate în interacţiunea umană, individul dezvoltă şi comportamente de autoatingere, care se obiectivează în particularităţi nervoase cum ar fi: rosul unghiilor, jupuirea pieliţelor, răsucirea unui fir de păr.

O clasificare a tipurilor de autoatingere decelează aceste acte în următoarele categorii:

-Acţiuni-scut (acţiuni de protecţie) – sunt comportamente ce au scopul de a reduce intrările sau ieşirile, cum ar fi punerea mâinii peste gură sau peste urechi şi ele au rol important în funcţionarea normală a conduitei umane;

-Acţiuni de curăţare – au un rol reglator şi putem recunoaşte din această categorie ca făcând parte scărpinatul, ciupitul, frecatul, ştergerea, pieptănarea părului, îndreptarea hainelor. Pieptănarea părului şi aranjarea hainelor se regăsesc într-o mai mare măsură în rândul femeilor;

-Semnalele specializate – sunt comportamente prin intermediul cărora se transmit altor persoane mesaje specifice (punerea mâinii la ureche în formă de pâlnie pentru a transmite imposibilitatea de a auzi, punerea mâinii sub bărbie pentru a semnala plictiseala);

-Autointimităţile – au un rol reglator datorită efectului lor reconfortant (ţinerea de propria mână, îmbrăţişarea, încrucişarea picioarelor, lăsarea capului pe umăr); pot fi etalate în public şi au o frecvenţă mai mare atunci când persoana se află în momente de intimitate deplină.

Prezenţa personală

Prezenţa personală comunică prin intermediul formei corpului, a îmbăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a accesoriilor vestimentare.

În ceea ce priveşte forma corpului, distingem trei tipuri de constituţii (după Sheldon): ectomorf (fragil, subţire şi înalt); endomorf (gras, rotund, scurt); mezomorf (musculos, atletic, înalt). Datorită condiţionărilor sociale, tindem să îi percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepm ca fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezinstenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependeţi de alţii; pe mezomorfi – încăpăţânaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.

O altă cale prin care se comunică fără cuvinte este îmbrăcămintea. Uniformele semnalează că persoana ocupă un anumit rol în societate, de exemplu poliţist, infirmieră. Alte forme de îmbăcăminte pot comunica informaţii despre persoana pe care o poartă – dacă persoana are o profesiune intelectuală (de exemplu avocat),  adoptă un stil vestimentar imaculat.

Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real sau pretins. Îmbrăcămintea nonconformistă comunică faptul că purtătorul este un original, un răzvrătit social, posibil creator de probleme sau artist.

 Proxemica

Apropierea pe care ne-o permitem faţă de alte persoane este o altă modalitate de a comunica. Limbajul spaţiului trebuie interceptat în funcţie de mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere-depărtare, înăuntru-în afară. Fiecare societate are, ca specifică o distanţă considerată optimă pentru a purta o conversaţie, iar membrii fiecărei societăţi ţin cont de această distanţă.

Comunicarea prin spaţiu trebuie cunoscută pentru a înţelege semnificaţiile acesteia şi pentru a putea valoriza maximal acest canal de comunicare. Proxemica este disciplina care studiază relaţiile spaţiale ca mod de comunicare. Jocul teritoriilor, modul de a percepe spaţiul în diferite culturi, efectele simbolice ale organizării spaţiale, distanţele fizice ale comunicării ţin de această ramură.

 Comunicarea cromatică

Cercetări asupra culorilor există încă din Antichitate, însă în zilele noastre aceste studii au căpătat o concretizare, ele stând la baza realizării unor cunoscute teste de personalitate (testul lui Max Luscher, în care, în funcţie de ordinea în care sunt alese culorile, se evidenţiază o anumită stare dispoziţională).

Culoarea afectează comunicarea astfel: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea; monotonia dar şi varietatea excesivă de culoare inhibă şi distrag comunicatorii.

  Comunicarea prin timp

Comunicarea temporală este centrată pe utilizarea timpului – cum îl organizăm, cum reacţionăm la el etc. Punctualitatea reprezintă o formă de comunicare prin timp. O altă formă de comunicare este timpul potrivit, el este reprezentat de legătura dintre timp şi anumite activităţi sociale, dintre timp şi statut, dintre timp şi situaţie etc.

Precizia timpului – timpul este considerat a fi ceva preţios şi personal şi atunci când cineva îşi permite să ni-l structureze, acest lucru comunică diferenţa de statut. A veni mai târziu sau mai devreme la o întâlnire comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată. Cu cât o persoană o aşteaptă mai mult pe o alta, cu atât ea se va simţi mai desconsiderată. Timpul permite, intenţionat sau nu, manipularea, controlarea sau comunicarea respectului şi interesului.

Lipsa timpului – timpul reprezintă pentru noi o resursă personală limitată. Dacă acordăm din timpul nostru pentru a întălni o persoană, pentru a comunica cu aceasta, ea se va simţi ca fiind mai importantă pentru noi. Studii sociologice au demostrat că relaţia de comunicare pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii, cu timpul petrecut împreună.

 Bibliografie

  • Cosmovici, A., Iacob, L., (1998) „Psihologie şcolară”, Ed. Collegium Polirom, Iaşi
  • Frunză, V., (2003) „Teoria comunicării didactice”, Ovidius University Press, Constanţa
  • Hayes, N., Orrell, S., (1997) „Introducere în psihologie”, Ed. All Educational, Bucureşti
  • Kendon, A., (1967) „Some functions of gaze direction in social interaction”. Acta Psychologia 26
  • Pânişoară, I. O., (2008) „Comunicarea eficientă”, Ed. Polirom, Iaşi,
  • Tran, V., (2001) „Teoria Comunicării”, Bucureşti
  • Zlate, M., (2006) „Fundamentele psihologiei”, Ed. Universitară, Bucureşti

Autor: Psiholog Andreea Tudor

Pagini Similare

Distribuie