O nouă perspectivă în viaţă

Ţi-am spus vreodată întâmplarea cu un vechi prieten de-al meu care mi-a spus odată că un vechi prieten de-al meu a fost diagnosticat cu o problemă medicală… sau era vorba de pierderea cuiva drag… ceva de genul… unele lucruri te pun pe gânduri, nu-i aşa?… şi te pun să-ţi schimbi gândirea… să reflectezi asupra vieţii… asupra a ceea ce ar fi putut fi… te gândeşti la sensul vieţii… unde ne îndreptăm… şi cine suntem…

Deci prietenul meu a mers undeva la ţară… să se gândească… şi după ce a călătorit o vreme… fără să se gândească deloc… a găsit un loc drăgut şi liniştit… într-un crâng… la umbra unor copaci… s-a aşezat confortabil… doar stătea şi se relaxa profund…

Se pare că prietenul meu a mers la o plimbare… sau poate se gândea la o plimbare… sau poate doar visa despre o plimbare… câteodată nu poţi fi sigur de lucruri, nu-i aşa?

Poate îţi poţi imagina…mergi încet… adâncit în gânduri… o lumină blândă răzbate printre copaci… caldă şi mângâietoare… mintea e golită şi calmă… şi mergi pe o cărare… iarbă moale sub tălpi…rămurelele se dau de-o parte leneşe… pietricele… o piatră mare şi plată se dă la o parte… iar dedesubt… o gaură rotundă… gâtul unui vas vechi din lut… iar înăuntru… lucruri prăfuite… şi o brăţară… din coral roşu… bucăţi de coral… de pe un ţărm îndepărtat… lustruită şi purtată mult timp… încălzită de soare… de genul pe care cineva ar purta… ca un ornament… 

Şi ai ridicat brăţara… şi ţinând-o în mână… aproape că pare vie… şi o ridici în lunimă… şi luceşte… şi te simţi ameţit… şi o senzaţie stranie pune stăpânire pe tine… ochii tăi se închid… aerul licăreşte… cerul se luminează… peisajul se schimbă… totul pare mai proaspăt, mai verde, mai uşor… diferit… aerul miroase a tânăr… te uiţi în jur… valea din faţa ta pare ciudată… copacii sunt diferiţi… şi se înalţă fum de la un foc din depărtare… o femeie stă în faţa ta… îmbrăcată în haine ciudate… te priveşte… ochii ei se uită într-ai tăi… şi eşti atras de privirea aceea fixă… şi te întorci, te roteşti, cazi, te rostogoleşti mai mult în spaţiul întunecat…

În adâncurile minţii tale e un freamăt… degete imateriale te-ating uşor… sunete colorate şi luminoase se rotesc în jur… gusturi şi mirosuri trec… iar în mintea ta… cuvinte în tăcere… „Sunt Abbas. Sunt Abbas. Sunt un paznic. Mă vezi în razele lunii… mă auzi în aerul care întâmpină zorii de zi… uită-te în valea mea… nu-i aşa că e frumoasă?”

Simt tristeţe… lasă-ţi mintea să se golească…

Şi acum, lasă-ţi mintea să alunece într-un loc îndepărtat… este noapte… o noapte întunecată… demult…pe o colină de deal… tu împreună cu alte persoane… vă căţăraţi… de-a lungul orelor… torţe aprinse trosnesc în noapte… stelele reci strălucesc deasupra… şi cântaţi… în locul sacru… un rug funerar… la semnal… arunci torţa… sute de torţe arzând se ridică în noapte… iar fumul ce se înalţă dintr-un semnal luminos din vârful unui munte poartă sufletul lui Abbas spre un alt loc…

Iar vocea lui Abbas pătrunde adânc în mintea ta…

„Uită-te în valea mea… nu-i aşa că e frumoasă? …am privit de pe colină… generaţii fără număr… au venit şi au plecat… pământul s-a schimbat… seminţele s-au trasnformat în stejari falnici, din acest pământ. Sângele strămoşilor noştri îţi curge prin vene… Sângele căpeteniilor şi ale eroilor, ale profeţilor şi poeţilor, artiştilor şi dansatorilor… valea îşi aduce aminte de tine…” 

Totuşi în mintea ta auzi cuvintele „Dar cine sunt eu? Nu sunt vreun erou… sau artist, sau poet… Sunt un nimeni… Nu am făcut nimic… Nu am realizat nimic.”

Iar cuvintele ce nu sunt cuvinte îţi şoptesc mai mult…

„Uită-te la valea mea… nu-i aşa că e frumoasă Oasele mi-au zăcut aici veacuri… pentru a se uita, pentru a aştepta, pentru a îndruma. Şi eu am fost odată tânără. Am fost plină de viaţă ca şi tine. Am învăţat cu femeile înţelepte din Cernulas. Am servit patria cu Maeştrii din Kell. Am învăţat cântecul vântului în locuri sălbatice, am citit semnele secrete de pe colinele îndepărtate, am fost maestra vrăjilor şi a poţiunilor… Am trăit în timpurile gheţii şi ale focului. Nimeni nu mă întrecea în ceea ce priveşte înţelepciunea şi puterea. Sunt Abbas Vrăjitoarea. Abbas care prinde vântul. Demult, mari războinici tremurau la picioarele mele. Acum sunt doar praf. Toţi ne întoarcem în pământ. Tot ce contează e ce rămâne mai departe.”

Simt că eşti trist… Vino cu mine.

Şi acum aluneci, pluteşti… în această lumină a dimineţii… deasupra văii, privind în depărtare… şi te poţi vedea căzând deasupra copacilor… un călător pe un drum singuratic…

Şi cuvintele care nu sunt cuvinte şoptesc mai mult…

„Uită-te iar…Uită-te la valea mea… nu-i aşa că e frumoasă? Eşti o za din lanţ, copilul meu. Este nevoie de fiecare za… uită-te la timpul tău… O, am văzut asta, de asemenea… cel care lucrează cu focul şi cu oţelul trebuie să aibă pe cineva care să adune porumbul, un altul care să aducă apa… fără mamă nu poate exista copilul… fără ţesător nu există stofa… fără păstor nu există lâna… fără picăturile de ploaie nu există râu… fiecare contribuie la măreţia întregului… 

În trecerea lină a timpului, copacii mor, râurile îşi schimbă cursul, dealurile se aşează mai aproape de pământ… le-am văzut pe toate… iar în vale… timp de nenumărate generaţii… viaţa merge mai departe… muncă şi joacă… lacrimi şi bucurie… recoltă şi pietre de mormânt… dar ritmul vieţii bate la o tobă tăcută…

 Simt o tristeţe în tine

„Nu întreba pentru ce e viaţa…nu cerceta ceea ce nu poate fi cunoscut… să ştii că eşti o parte din şuvoiul vieţii… chiar de o pietricică se mişcă din albia lui, râul îşi schimbă cursul…”

„Şi cu fiecare primă respiraţie, zarurile oarbe ale vieţii decid… o viaţă liniştită, poate… sau război, foamete, durere sau moarte… dar toate sunt egale de-a lungul vieţii… torţa lui Abbas trece de la o generaţie la alta…un om seamănă nu pentru el, ci pentru cei care îi vor călca pe urme… fiecare copil duce ceva în viitor… o mică scânteie… gata să izbucnească în timpul vieţii atunci când e nevoie. Într-o zi, poate peste generaţii… va fi nevoie de Torţă… iar tu îţi vei fi jucat rolul în evoluţia istoriei… fiecare generaţie păstrează scânteia pentru cea care vine… e de ajuns.”

Şi în timp ce cuvintele dispăreau … „Uită-te la valea mea, nu-i aşa că e frumoasă?”

Prietenul meu… era sub copaci… în umbră… întrebându-se ce fusese real şi ce fusese un vis… şi câţi călători trecuseră pe acolo… şi-a privit valea cu alţi ochi… poate totul e un vis?… şi cu gândul la pietricele şi cursul râului… lucrurile care se schimbă şi cele care trebuie îndurate…

Relaxat şi liniştit a revenit în prezent.

 

Pagini Similare

Tags

Distribuie