Printul si armura sa

A fost odată ca niciodată un prinţ. El trăia într-un regat condus de o regină confuză şi de un rege absent. Regina îl iubea mult pe prinţ, dar adesea devenea absentă şi uita unde se afla. Chiar dacă se aşeza lângă fiul ei, gândurile îi erau în altă parte. În acele momente fie admira cerul şi afirma că era violet, fie se uita la podeaua din piatră şi spunea că era din sticlă.

Obişnuia să se piardă pe coridoarele castelului şi să îşi găsească cu greu fiul. Iar atunci când îl găsea spunea că era urât şi gălăgios. Nu putea deloc să îl vadă aşa cum era de fapt: un băiat frumos. Din această cauză prinţul primea prea puţină căldură de la mama lui şi deloc protecţie. De aceea, de cele mai multe ori acestuia îi era teamă, se simţea privat de dragoste şi ruşinat.

Într-una din zile, pe când se plimba prin grădina palatului, tânărul a găsit platoşa unei armuri. Deşi era puţin ruginită, lovită şi murdară, prinţul s-a hotărât să o încerce. I-a simţit greutatea apăsându-i umerii, dar, odată îmbrăcată, se simţi mult mai în siguranţă şi oarecum protejat.

Atunci, micul prinţ s-a gândit: „O voi purta mereu…doar aşa voi fi protejat şi nimeni, nici chiar regina, nu mă va mai răni!” Uneori platoşa era prea greu de purtat pe umeri, mai ales atunci când încerca să doarmă. Dar, pe de altă parte, sentimentele fricii şi al ruşinii erau mult mai grele de îndurat. Astfel că prinţul a ajuns să poarte mereu acea platoşă.

Atunci când cei din jur încercau să îi atingă pieptul, îl credeau dur, dar nu observau platoşa şi nici nu îl puteau sfătui să o dea jos.

În ceea ce-l priveşte pe prinţ, îi plăcea foarte mult să îşi simtă pieptul tare, mai ales că ştia că trăia într-o lume dură.

Totuşi, curând el observă că platoşa nu îl putea proteja de toate suferinţele. Rând pe rând, tânărul găsea şi alte piese ale armurii pe care le îmbrăca. În cele din urmă, tot trupul îi era acoperit de armură. „Acum sunt în siguranţă! Nimeni nu va putea să mă mai rănească vreodată!”, s-a bucurat.

Ştiindu-l de când era mic, majoritatea oamenilor îl catalogau ca fiind foarte diferit, mult prea ciudat îmbrăcat în acea armură grea. Atunci când încercau să îl atingă, nu reuşeau decât să dea peste duritatea acelei armuri. Prinţul vedea toate acestea, dar nu îi păsa. El se gândea: „Este atât de bine să fii dur! Cine ştie ce mi-ar putea provoca atingerea acestor oameni …. Voi continua să fiu dur!”.

În cele din urmă, profesorii şi prietenii prinţului s-au îndepărtat de el, din cauza fricii. Din când în când, regina observa acea armură care-i îmbrăca fiul. Erau acele momente în care nu era prea confuză sau pierdută. Dar, chiar dacă ar fi vrut, nu ar fi putut afla o cale de a o îndepărta. Numai prinţul ştia secretul armurii.

Prinţul a crescut şi a început să întâlnească şi alţi tineri de vârsta lui, toţi în armuri. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei purtau mai puţine piese dure. Tinerii au fost imediat atraşi de prinţ, pentru că el părea cel mai puternic dintre toţi, tocmai pentru că era înveşmântat în întregime cu armura protectoare.

Dar, în interiorul ei nu se simţea invincibil. Greutatea era prea mare, iar metalul îl simţea prea rece în contact cu pielea caldă. Se simţea astfel decât erau ceilalţi. Îşi dădu seama că, deşi îl ferea de multă durere, armura îl şi izola. 

Prinţul era singur. Se descurca foarte greu la şcoală, deoarece mănuşile armurii ruginiseră şi îl împiedicau să scrie cu uşurinţă sau pentru mult timp. Vederea unui elev înveşmântat complet în armură înspăimânta profesorii, dar prinţul tot credea că toate acestea erau un preţ prea mic de plătit pentru a-şi asigura siguranţa faţă de cei din jur.

Într-una din zile, pe când se afla în sala de clasă, tânărul simţi cum mănuşile armurii îi zădărniceau realizarea proiectului la care lucra. Şi atunci, pentru prima dată, îşi dădu jos mănuşile şi le aşeză lângă el. Îşi dădu seama că putea lucra la fel de bine şi fără ele. Putea construi, putea crea … se simţea minunat.

Prinţul continuă să lucreze la proiect. La un moment dat, se întâmplă ca un coleg care purta o armură mai sărăcăcioasă să treacă pe lângă el şi să îi atingă mâna. La fel se întâmplă mai târziu şi cu profesorul, atunci când acesta îi lăudă munca. Tânărul simţi acele atingeri calde; era atât de bine! Dar, în acelaşi timp îl şi speriau.

De aceea, de îndată ce prinţul îşi termină proiectul, îşi acoperi din nou mâinile. Mai târziu, aflându-se singur afară, îşi aminti acele atingeri calde. Şi pentru că se simţea singur şi în siguranţă, cedă impulsului de a-şi revedea mâinile.

Fără mănuşi, degetele i s-au mişcat vioaie în lumina caldă a soarelui, o căldură care îl inundă. Era o căldură binefăcătoare, specială, care lua treptat locul acelei răceli pe care o simţea atât de multă vreme. De aceea, prinţul a decis să lase pentru un timp deoparte mănuşile. Dar numai pentru un timp scurt şi în imediata apropiere, ca să le poată lua iarăşi ori de câte ori ar fi avut nevoie. Interesant era faptul că avea nevoie de ele din ce în ce mai puţin.

Apoi, pe măsură ce zilele şi nopţile se scurgeau, tânărul începu tot mai des să experimenteze securitatea oferită de tot mai puţine piese din armură. Observă cât de plăcută era căldura soarelui şi începu să îndrăgească foarte mult acea senzaţie naturală, de tandreţe şi blândeţe pe care briza o lăsa pe piele.

Mai mult decât atât, apropierea de alte persoane era o experienţă inedită, dar plăcută, deşi uneori mai avea reminiscenţe din frica de altădată. Păstra armura în apropiere, mai îmbrăcând unele piese, atunci când dorea. Dar, toţi cei din anturajul prinţului nu îl mai numeau „prinţul cel dur”, „cel rece” sau „prinţul cel ciudat”. De aceea, puţin confuz, el se întreba cine putea fi oare acel nou prinţ pe care supuşii lui îl admirau.  

Şi începu să-l caute prin regat. I-a fost mai uşor atunci când şi-a dat jos toată armura. Într-o zi, obosit de atâta colindat pe drumurile regatului său, tânărul prinţ s-a întors la palat şi s-a îndrepta spre camera sa. Dar, străbătând Holul Oglinzilor, prinţul a descoperit ceva ce avea să îi schimbe viaţa: prinţul cel nou sosit în regat şi respectat de toţi era chiar el!

 

Mesaj: poţi face faţă situaţiei în care te simţi respins şi neglijat! Treptat poţi să îţi înlături armura emoţională protectoare pe care ţi-ai făurit-o pentru a te simţi în siguranţă! În acest fel vei putea intra în contact cu tine însuţi şi cu ceilalţi oameni din jurul tău, într-o manieră cu totul şi cu totul sănătoasă, potrivită şi dătătoare de putere.

Pagini Similare

Tags

Distribuie