Reducerea riscului de apariţie a comportamentului deviant în cazul copiilor „singuri acasă”

Pentru prevenirea şi recuperarea devianţei comportamentale la copiii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate nu este suficientă doar asigurarea condiţiilor economice prielnice de dezvoltare sau a mediului social-educativ corespunzător, ci şi găsirea unor forme şi metode de intervenţie psihologică acordată acestei categorii de copii. Asistenţa psihologică, care trebuie şi poate fi acordată acestor copii, necesită selectarea formelor şi metodelor, reevaluarea lor periodică în raport cu noile terapii psihologice, adecvarea acestora la cauzele individuale ale devierilor.

Tulburarea de adaptare se găseşte întotdeauna într-o relaţie directă cu un eveniment foarte stresant, cum ar fi o schimbare de viaţă dramatică (emigraţie, refugiere), cu o experienţă de viaţă impresionantă (boală, moarte) sau cu o criză într-o perioadă de dezvoltare tranzitorie (începerea şcolii, pubertatea). Această tulburare este caracterizată de experienţierea la nivel subiectiv a unei stări de distres, care afectează funcţionarea şi eficienţa în diverse domenii ale vieţii. Simptomatologia poate fi încadrată în aria depresiei, a anxietăţii sau a tulburării de conduită, mai ales în cazul adolescenţilor.

Copiii cu unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate pot dezvolta, din această perspectivă a influenţelor psiho-sociale, diverse reacţii care se înscriu fie în categoria manifestărilor psihotraumatizante (când schimbarea de viaţă este percepută şi trăită de copil ca una traumatizantă) fie în categoria reacţiilor de adaptare la stres (când copilul percepe subiectiv schimbarea de viaţă sub forma unui agent stresor, sub forma unui dezechilibru individual între cerinţele organismului şi ale mediului şi posibilităţile sale de răspuns) (Luca şi Gulei, 2007).

Copiii cu unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate sunt supuşi, în perioada imediat următoare plecării acestora, unui stres care poate declanşa o tulburare de adaptare într-un interval de 6 luni de la eveniment, iar dacă manifestările comportamentale agresive sau de opoziţie depăşesc această perioadă putem vorbi, la unii dintre ei, de o tulburare de conduită.

Huber (1997) şi-a îndreptat atenţia asupra cercetării riscurilor şi devierilor de comportament circumscrise eşecului şcolar, în mod deosebit asupra disfuncţiilor în procesul învăţării. La începutul demersului terapeutic se urmărea creşterea nivelului de toleranţă la frustrare, ca ulterior să se aibă în vedere modificarea viziunii, a controlului de sine şi a controlului stresului, precum şi refacerea capacităţilor de învăţare, de experimentare a competenţelor comportamentale (apud Albu, 2002).

I. Mitrofan (2001) afirmă că „tratamentul copilului porneşte de la nevoile sale specifice, de la problemele sale emoţionale şi situaţiile obiective în care el se află. Realitatea copilului este mai importantă decât tehnica şi teoria terapeutului.”

Lipsa de supraveghere, nevoia de apartenenţă la grup, sentimentul de abandon şi/sau de furie, nevoia de a atrage atenţia pot conduce copilul singur acasă la comiterea de acte deviante (asocierea cu grupuri delincvente, chiul, violenţă verbală etc.) şi/sau delincvente (furt, consum de droguri, violenţă fizică etc.). Identificarea gândurilor care întăresc astfel de comportamente, conştientizarea lor ca distorsiuni, jocul de rol, exerciţiile de autocontrol şi de autocunoaştere, exerciţiile de comunicare asertivă a propriilor emoţii şi nevoi, dezvoltarea de abilităţi de viaţă independentă, implicarea în activităţi de grup sunt etape pe care le poate parcurge copilul singur acasă care manifestă comportamente (pre)delincvente într-un program psihoterapeutic.

În cazul tulburărilor comportamentale la copii şi adolescenţi, cea mai eficientă terapie este cea în care sunt implicaţi şi părinţii, tocmai pentru a-i învăţa pe aceştia cum să interacţioneze cu copiii lor. Demersul terapeutic include programe speciale de „antrenare” a părinţilor care au copii cu tulburări comportamentale (Mitrofan, 2001).

Dar, în cazul copiilor şi adolescenţilor cu disfuncţii comportamental-adaptative care au părintele/părinţii plecat/plecaţi la muncă în străinătate nu pot fi incluşi în terapii la care să participe şi părinţii lor tocmai datorită acestui aspect specific, rămânerea acasă în grija celuilalt părinte sau a rudelor, de multe ori rămânând chiar singuri acasă pentru a avea grijă de ceilalţi fraţi.

Terapia copiilor şi adolescenţilor separaţi de părintele/părinţii care sunt plecaţi la muncă în străinătate este recomandabil a se face în grup deoarece grupul este cadrul natural al psihoterapiei, reprezentând o realitate umană fundamentală.

Grupurile pot avea participanţi cu niveluri inegale ale abilităţilor pentru a permite ca cel care a dovedit un anumit nivel de competenţă în achiziţia abilităţii să ofere un model colegilor lor. Grupurile orientate spre deficite (în cazul nostru, tulburări comportamentale) sunt mai frecvent centrate pe comportamente externalizate deoarece acestea sunt cele care primesc feed-back direct de la ceilalţi membri ai grupului (Terjesen şi Esposito apud Ellis şi Bernard, 2007).

Pentru o bună implicare situaţională a copiilor separaţi de părinţi, prin plecarea acestora la muncă în străinătate, în programul terapeutic trebuie mai întâi identificate strategiile terapeutice valide pentru aceşti copii ţinând cont de faptul că ei prezintă anumite disfuncţii comportamental-adaptative. Tehnicile terapeutice trebuie selectate în funcţie de comportamentele simptom dezvoltate de copii şi de resursele psiho-comportamentale ale acestora.

Scopul programului terapeutic este de a dezvălui problematica trăirilor psiho-traumatizante la copiii rămaşi acasă după plecarea părinţilor la muncă în străinătate, de a-i ajuta să traverseze mai uşor perioada separării de părinţi, şi de a reduce riscurile de apariţie a comportamentelor delincvente, chiar infracţionale. De asemenea, se va avea în vedere formarea grupurilor de suport pentru copiii care au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, care să constituie resurse pentru susţinerea elevilor aflaţi în situaţii similare, precum şi evaluarea şi argumentarea eficienţei strategiei psihoterapeutice propuse.

În vederea exprimării nevoilor şi frustrărilor generate de climatul familial pot fi utilizate tehnicile psihodramatice şi scenariul metaforic susţinute de modelaj şi desen. În viziunea lui Anghel şi Lăuneanu (în Mitrofan, 2001) “aceste modalităţi de intervenţie au avantajul că acţionează nemijlocit asupra sferei emoţionale, reprezintă codul de comunicare cel mai adecvat pentru copii, datorită dificultăţilor acestora legate de verbalizarea conflictelor emoţionale trăite şi oferă protecţie afectivă prin interpunerea unui suport obiectual securizant între emoţii şi efectele acestora asupra imaginii de sine (în special posibilele sentimente de culpabilitate faţă de părinţi)”.

De asemenea, pot fi utilizate poveştile terapeutice (alegoria sau metafora) pentru dezvoltarea unor atitudini pozitive de viaţă. Obiectivul acestor poveşti este să „păcălească” subiectul prin blocarea mecanismelor sale de apărare şi intrarea în contact cu inconştientul şi multitudinea de soluţii depozitate în acesta. Copilul are nevoie de poveşti pentru a învăţa, într-o manieră simbolică, securizantă cum să-şi rezolve problemele.

În cadrul programului terapeutic mai pot fi create jocuri de rol, sau copiii pot crea scenarii pe care apoi să le pună în scenă. Activitatea de joc utilizată în lucrul cu copiii se adaptează nivelului de dezvoltare şi caracteristicilor copilului precum şi scopului în care este folosită (Geldard şi Geldard, 1997).

Este foarte util efectuarea unor exerciţii corporale, de tip abisal, pentru că ele permit exteriorizarea unor emoţii deosebit de profunde legate de relaţia cu părinţii şi pentru că declanşează una din cele mai arhaice emoţii umane: frica de abandon.
De asemenea, pot fi realizate exerciţii corporale pentru eliberarea energiei negative şi creşterea încrederii în forţele proprii prin confruntarea în plan simbolic cu persoane din trecut care au generat aceste emoţii neplăcute (Stăvărache, 2002).

Absenţa unuia sau ambilor părinţi, ca rezultat al migraţiei socio-economice, influenţează în sens negativ dezvoltarea personalităţii copiilor rămaşi acasă în grija celuilalt părinte sau a rudelor, lăsând o amprentă negativă în mod special asupra sferei afective a acestora.

Bibliografie

1. Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie, Bucureşti: Editura Aramis Print.
2. Asociaţia Alternative Sociale (2006), „Singur acasă!”. Studiu efectuat în zona Iaşi asupra copiilor separaţi de unul sau ambii părinţi prin plecarea acestora la muncă în străinătate, Iaşi.
3. Geldard, K.; Geldard, D. (1997), Counselling Children: A Practical Introduction, London: Sage.
4. Huber, W. (1997), Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Tehnică.
5. Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistenţa socială, psihologică şi juridică a copiilor rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă în străinătate: metodologie, Iaşi: Editura Terra Nostra
6. Mitrofan, I. (coord.) (2001), Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului (abordare experienţială), Bucureşti: Editura SPER.
7. Peterman, F; Döpfner, M.; Schmidt, M. (2010), Tulburări de comportament antisocial-agresiv, Ediţia a II-a revizuită, Cluj-Napoca: Editura RTS.
8. Stăvărache, C.A. (2002), Ghid de psihoterapie pentru reducerea conflictelor, Bucureşti: Editura Oscar Print.
9. Vernon, A. (2008), Ce, cum, când, în terapia copilului şi adolescentului. Manual de tehnici de consiliere şi psihoterapie, Cluj-Napoca: Editura RTS.

Psiholog dr. Doiniţa BENTU

Pagini Similare

Distribuie